ne place atat de mult sa ne ascundem , sa nu vrem sa v edem realitatea sa traim in ireal , fiecare minut din viata stam cu valu pe ochi , sufar , bunicul meu se stinge putin cate putin , chinurile lui nasc o durere sinistra in sufletul meu o durere amestecata de dorinta de mascare de invaluire a realului , o mintzire constanta si perpetua a propriei constiinte.

sper sa mor deodata sa crap pur si simplu , o explozie e fermecatoare , te trimite in nirvana instantaneu precum o teleportare,  te dezbraca de substanta si iti dezgoleste spiritul , iti lasa sublimul la vedere .

realizez ca durerea e o zi ca oricare alta , o zi la fel de lunga ca si precedenta si la fel de apasatoare ....

poate ca ar trebui sa murim departe de ceilalti , poate ca ar trebui sa ne ascundem in sublimul moment , nu are farmec sa ii chinui pe cei din jur , nu stiu poate ca ar trebui multe si totusi putine , oricum raman neputincios in fata durerii , in fata vietii si in fata mortii.

precum o revelatie moarte ne face pana la urma cu totii egali , asa ca tovarasi tot comunismul ne asteapta

succes si moarte usoara